Tu de care parte a baricadei esti?

La niste ore ale dupa-amiezii pe peronul unei statii de metrou din Bucuresti.

Constat cu usurare ca inca nu au inceput orele de varf si in incercarea de a-mi gasi un loc mai ferit pana la sosirea modernei garnituri a celui mai rapid mijloc de locomotie din marele oras, imi atrage atentia o scena  aparent banala.

Si cum totu-i relativ pe lume, acum am de povestit! Off! Din nefericire inc-o trista amintire!

Doua doamne se converseaza, cu aerul acela specific de “cunostinte care s-au ciocnit pe strada intamplator, nu neaparat in momentul cel mai potrivit”, dar isi acorda cateva clipe pentru a schimba cateva replici impersonale. Deh! traim intr-o societate civilizata si niste minime norme de conduita trebuie respectate uneori cu orice pret!

Pe langa una dintre doamne graviteaza o asortata in nuante de roz domnisoara cam de varsta prescolara! Se fataie incoace-ncolo, se uita, se suceste c-un aer plictisit, se indeparteaza ezitand cate un pic, revine iute inapoi. Totul intr-un perimetru destul mic si de o oarecare siguranta, trasat imaginar  probabil anterior cu sfintenie si cu eforturi considerabile de mama. Nu de alta, dar si copilul trebuie sa invete, inca de la varstele cele mai fragede, cam cum sta treaba cu mersul la pas cand iese in oras, ca pericolele pandesc in permanenta in spatele oricarui boschet sau autoturism parcat.

Pana acum pesemne nimic chiar atat de special. Doar senzatia mea vaga ca ceva-ceva e pe cale de a se petrece! Cu gesturi razgaiate, ridicandu-si stangace fustita in cap, pisicindu-si vocea- dupa ce a ajuns la capatul rabdarilor, facandu-si astfel curaj- rozalinda blonduta incepe:

• Maamiii, te rog frumos, din toot sufletul meu. Hai sa mergem! Ma dor picioarele. Vreau acasa.Ma aauzi?

Nu numai ca a auzit-o, dar calcat-o si pe bataturi si cum e pe punctul de a-si iesi din fire, catre interlocutoare:

• E ingrozitoare! Uite asa face tot timpul! Nu stiu cum nu -nnebunesc!

Agitata, cu gesturi precipitate, scotoceste prin poseta, scoate un baton de ciocolata, il desface cu  ciuda si plina de naduf turuie cateva ordine scurte:

• Ia si mananca asta! Du-te acolo pe scaun! Vezi sa nu murdaresti! Cand termini plecam. Aaa! Si vezi poate nu mai mananci mancare acasa, ca nu stiu ce-ti fac?!

Minunat! Conflictul s-a aplanat! Rozalinda se bucura linistita o perioada de micul ei triumf neasteptat;  evident ca se murdareste, incepe sa tavaleasca pe scaune si dintr-o data o trasneste o idee. Copiii, daca ai ochi sa vezi, au o anumita expresie cand pregatesc ceva. Un soi de luminita le straluceste in ochisori, iar mutrisoara lor capata un aer poznas si nazdravan. Imi este foarte clar ca rozalinda coace ceva, insa nu pot spune ce: are un alt fel de aer, un ceva-altceva.

Nu ma lasa prea mult sa astept ca se ridica de pe scaun, ia o atitudine trufasa si cu privire azurie sticloasa si o rautate nefireasca pe chip, urla efectiv:

• Bai, panarama lenesa, treci acasa! Mi-e foame, fac pipi si m-am plictisit!

Mii de trasnete si de elefanti! Cu ecoul care rasuna intr-un mare fel in statia de metrou, se dezlantuie iadul.

 Mama-panarama se descompune ca prin farmec si se napusteste asupra indraznetei  suierand cu ura printre dinti o injuratura din cativa termeni teribil de anapoda alaturati: nesimtita, nu stiu ce dumnezei sau idoli, o mama a nu stiu cui si un act sexual- eufemistic vorbind.( Nu o reproduc aici, pe ea injuratura, nu din vreo falsa pudoare, ci pentru ca ar insemna sa-mi terfelesc niste credinte si valori la care cu sfintenie chiar tin).

O insfaca strans de umeri, o zgaltie bine cu o forta incredibila, de ma mir ca i-a rezistat fetitei cervicala, ii articuleaza 2 palme zdravene, scurt si la obiect, si-o mai smulge si de par… doar asa:

• Ca sa te-nveti minte, animalo! Daca scoti vreun sunet, te bat pana te lesin! Te lesin! Ai inteles?

Racorita dupa corectia aplicata, se intoarce. Numai ca, surpriza!... bestia n-a inteles. Fara vreo lacrima, dar cu un chip pocit, la randu-i se razbuna:

• Lasa ca te spun lu’ TATA! Ai sa vezi  TU ce-ti face, ca doar pe el nu poti sa-l bati!

La loc comanda, mama-panarama! O insfaca de o mana si tarand-o dupa ea, mai are timp sa-si anunte interlocutoare neindoit naucita si buimacita ( desi cred ca e putin spus, dar un termen mai potrivit acum chiar nu gasesc):

• Vezi, draga, tre’sa plec! Sper ca intelegi; cu asta nu se poate! Sper ca-ti dai seama cam ce viata am ajuns sa traiesc?!!!

Pret de cateva clipe mai urmarim paralizati niste zguduieli si smotoceli de trup firav de copil, ecouri ale unor cuvinte ingrozitoare, o imbrancitura pe scara rulanta, un cap de copil blond cu privire albastra inghetata, maimutarindu-se in semn de ramas bun catre anterior mentionata interlocutoare. Mai urmarim: si eu, si interlocutoarea si alte cateva persoane- martori fara de voie la un asemenea infiorator moment. Sau incident? Accident? Eveniment? Habar nu am! Sunt aproape 30 de grade in termomentrele de-afara, dar pe mine cam incepe sa ma ia cu frig, cu mare frig!

Si ca sa fie treaba-treaba si tacamul complet, ma mai trasneste cu leuca in cap si-o batranica pe care nu am simtit-o cand s-a instalat langa mine, fiind probabil mult prea absorbita de panorama si de panarama:

• Saracuta de ea! Poate se tine de pipi pan-acasa, ca altfel o omoara ciumafaia! Maica, 7 am avut,  4 am crescut, ca 3 mi-au murit… si i-am mai si batut. Da’ uita-te bine la mine, maica: aia nu e mama, e o panarama fara suflet…ca bine zise fiica’sa!

Nu mai avem vreme de sporovait ca vine metroul, iar mie imi e din ce in ce mai frig. “Fara suflet”- dar oare unde i-o fi plecat sufletul sau pe unde l-o fi ratacit? Se deschid usile : niste suflete se grabesc sa coboare, unele se imbulzesc sa urce, iar altele stau frumos insiruite sau asezate in vagon. Suflete, multe suflete! Cate-or fi goale, cate-or fi pline? Ori poate unele or fi prea-pline?

Teleghidata, cu simturile anesteziate, imi amintesc ca ma asteapta Didi cu o limonada mare, rece si acra, pe care probabil ca deja a comandat-o, ca doar sunt doar la 10 minute distanta de locul unde ne-ntalnim.

Hmm! Ma apuca o pofta nebuna sa ma racoresc! Si limonada o fi buna, dar ceea ce imi doresc cu adevarat e sa vorbesc. Iar Didi- mantaua mea de vreme rea, propriul meu dispecer 112 disponibil non-stop, sfetnicul meu vizibil si invizibil, in timpul unor fenomene meteorologice personale complet devaforabile, e perfect pentru situatia asta. Ce ti-e si cu intamplarile astea “intamplatoare”!  Ei, parca ma mai inseninez putin- ca de aia s-a nascut el prea devreme sau eu prea tarziu, de aia am eu multe intrebari si el multe raspunsuri, eu multe vise si el multe amintiri!

Ma intampina jovial ca de obicei,  masurandu-ma dintr-o privire si cantarindu-ma atent:

• Stii ca-mi placi?!  Acum 20 de minute clopoteai de bucurie! Iar ai umblat cu sufletul gura- casca prin lume?!! Hai, zi, de data asta ce-ai mai pescuit?

Si –i relatez. Si parca-ncep sa ma mai incalzesc.

• Mda! Chiar ca rascolitor scurt-metraj! Hmm!

Si continuam sa povestim, sa dezbatem , sa talmacim si intr-un oarecare fel sa ne si dumirim. Sau ma rog, cred ca mai mult eu.

Am asistat, fara sa vreau ( insa cu siguranta nu in van)  la o frantura de destin tragic de copil-moneda de schimb sau de copil-obiect de santaj. Copil facut ad literam – desi nu imi place termenul deloc- din disperarea de a salva o cauza pierduta deja. Facut  in ideea de a pastra sau resuscita o relatie de iubire, moarta demult. Ori copil pus pe tava la masa negocierilor pe un principiu cinic :” l-am facut, il avem, deci noi, astia mari care chiar nu ne mai iubim, ne sacrificam si sub nicio forma nu ne despartim”.  Un copil care in felul asta isi pierde sensul, rostul si menirea lui de copil si devine plod, progenitura, bastard, odrasla sau cum, bietul de el, s-o mai numi.  Un copil prins in lanturi ferecate cu lacate grele si cu inima infasurata in multe randuri de sarma ghimpata care lasa rani, uneori atat dea mari si adanci, incat poate ca nu se vor vindeca niciodata. De catre 2 parinti- orbi, surzi, bolnavi si suferinzi, cu suflete chinuite, goale sau, si mai rau, moarte!

Doamne, chiar atat de alienati, de haini si de scelerati am ajuns sa fim?

Se presupune ca ar trebui sa ne iubim unii pe altii. Ei na! Unii pe altii- nu facem deja asta? Ce daca intr-un sens invers. Adica ne ranim, ne lovim, ne schingiuim. Mintim, jignim,uram, torturam, abrutizam, distrugem sau chiar nimicim.

Ne amagim caznindu-ne si suferind in zadar in numele unui rost sau sens pe care nu suntem capabili nici sa-l definim sau chiar mai grav, nici macar sa-l intuim.

Murim cate putin in fiecare zi, numai ca noi ne grabim cu atata inconstienta sa traim. Ce?!?  Viata aia de care era scarbita “ panarama lenesa”!  Cosmar, calvar, infern. Nu stiu daca iadul e cu cazane de smoala, cu demoni tortionari, cu flacari devorante, cu scrasnituri si chinuri vesnice, insa sunt convinsa ca azi am vazut o particica din prea-temutul iad.

Iar batranica a avut dreptate : aia nu e mama! Pentru ca mama nu biciueste, nu maltrateaza si nu schingiuieste. E-adevarat, o mama pedepseste! Dar mai intai mangaie, alina, ocroteste, alinta, sustine, vindeca. Si abia apoi indreapta, corecteaza, ghideaza, tempereaza, domoleste. Si mai face si multe alte chestii de mama, care chiar si atunci cand oboseste, iubeste. Neconditionat, neprecupetit, netagaduit!

Si cum sa nu iubesti mogaldeata plamadita dintr-o parte din tine, care iti seamana,  care te adora si pentru care vei deveni icoana scumpa purtata in suflet  o viata intreaga? Pentru care, fie ca vrei sau nu vrei, devii exemplu si temelie de viata pentru ca te urmareste, te crede fara sa carteasca si te copiaza pana la cel mai mic detaliu.

Un baietel de nici un an care de-abia invatase sa mearga in picioare isi plimba crocodilul verde de plus cam nefiresc prin casa, pana au realizat parintii ca da cu aspiratorul –cum de obicei facea mami.

O fetita de nici 4 anisori si-a adus parintii si o echipa considerabila de medici in pragul disperarii, acuzand o serie intreaga de simptome pentru o boala pe care niciun fel de analiza si investigatie nu o putea identifica. Pana s-a prins mami ca “imprumuta” toate vaicarelile prietenelor bunicii-bona care o vizitau in timpul  zilei la o ceasca de cafea si un pahar prea lung de vorba.

Un baietel de 6 ani a reinceput sa-si ude patul noaptea. Avea cosmaruri ca nu va reusi sa faca la fel de repede si bine noile jocuri de puzzle, care in fapt erau pasiunea lui tati. Si culmea e ca se temea sa nu ajunga “un mare prost retard”.

Ah! Si as mai putea continua. Copiii sunt adorabili cand spun lucruri traznite din capsoarele lor. Dar sunt adevarate bombe cu efect intarziat cand incep sa spuna despre lucrurile traznite pe care le fac nimeni altii decat parintii lor.

La fel ca rozalinda din povestea mea.  Apelativul “panarama lenesa” cu siguranta l-a auzit cu oarecare regularitate undeva si de la cineva. De la cine, nu stiu daca e neaparat treaba mea.

Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama  ce anume mi-a atras atentia la rozalinda si la mama sa.  Mi-s dragi copiii si cand ii vad ma-nseninez. Au candoare, seninatate, curiozitate, vioiciune. Radiaza bucurie, caldura, veselie si energie. Stralucesc,  se minuneaza si se insufletesc din te miri ce. Sunt contaminant de efervescenti. Ei bine, rozalinda nu era asa! Ci trista, apatica, rea, trufasa, sfidatoare, impersonala,insensibila, nepasatoare, malitioasa! Total si complet anapoda pentru varsta sa: prea mica, prea firava, prea cruda si teoretic curata si neprihanita.

Cu sufletul chinuit, frant, zdrobit si probabil gol. Cum care suflet?  Ala, care desi exista nu-l vedem, dar  il uitam, il tradam, il terfelim si il abandonam. Ala care din cand in cand isi cere drepturile si pentru care polita este infiorator de greu de platit. Si pe care cu greu si numai in conditii exceptionale, cu lacrimi multe si amare abia-abia reusim sa-l mai rascumparam. Insuportabil chin pentr-un adult, dar oare cum o fi pentr-un copil?!!

• Mai, draga Didi! Ma gandesc ca poate n-o fi dracu’ ( Doamne iarta, apara si pazeste!) chiar atat de negru si de gol!

• He, he,he! Incornoratu’ nu-i nici negru si nici gol. E realmente si de-a dreptul chin, catran, venin, pelin si mult amar! Si e si tare creativ, ca mai recent s-a si rebotezat, adica rebranduit ca sa ma exprim in tendinte! I se mai spune concesie sau compromis! Si s-a innnobilat cu rang de mare arta! … Ai inteles? Una peste alta: cu dracu’ nu joci sah si nici nu te-nfratesti ca sa treci puntea. Ca pierzi tot timpul si  pe veci: ori te remizeaza  si te intarata cu o imaginara si intangibila posibilitate a unui vis implinit, ori iti lungeste continuu puntea ,incat ajungi sa nu ma stii ce prapastie vroiai initial sa treci!

• Si rozalinda?

• Ei bine, da! Cam tragic, dramatic; de fapt funest si fatal!  O sa ajunga, daca nu cumva a si ajuns, sa creada ca dracu’ (iarta-ma !) e firesc si normal! E lumea in care traieste si probabil va trai ea, o lume hidoasa, creata fara vreun fel de discernamant ori finalitate de niste… nici nu stiu cum sa le spun…niste primate, continuu nesatisfacute, mereu avide si lihnite, gonind neincetat dupa ceva. Si cum nu stiu sa defineasca acel ceva dupa care alearga, i-au pus o eticheta (la fel de greu accesibila): minune!

Toata lumea, ma rog majoritatea, spera, cauta, asteapta o mare si eliberatoare minune!

•  Pai cam asa ceva!

• Iar minunile nu sunt alea pe care stramb ni le tot inchipuim. Traim niste vremuri sucite si dezgustatoare in care minunile sunt de fapt armonia, cumpatarea, bunatatea, mila, iertarea, intrajutorarea -si multe altele de asemenea de gen. Si de fapt, de ce sa nu recunoastem: iubirea! Dar sa ne-ntelegem iubirea aia mare, completa, complexa si deplina, pentru oricine si te miri ce. Nu aia redusa la cateva zeci de minute (asta ca sa fiu generos si solidar cu niste “povesti pescaresti”) de frenezie carnala ce se lasa cu descatusare de hormoni, tigara de dupa si musai dusul eliberator de nedoritele fluide!  

• Hmm! Pe vremea mea, adica acum doar vreo 30 si un pic de ani, toate astea erau…

• Stiu, pretuite! Dar oricum usor mai diluate decat erau pe vremea mea, adica acum vreo 50 si un pic de ani! Dar daca le-ai gustat…chiar si putin. Daca incepi sa le intelegi rostul si menirea…Daca le pricepi sensul si semnificatia …Daca simti acea satisfactie si bucurie…da-le si du-le mai departe! Fa-ti lumea si fa lumea frumoasa! Spera! Crede! Lupta-te pentru ele! Apara-le! Protejeaza-le! Cu toate riscurile, ranile, lacrimile si durerile. Cu mijloacele tale, adica din, cu si prin sufletul tau! Ca la nicio facultate sau curs superior din lume alte mijloace mai potrivite nici c-ai sa gasesti! Si tine minte: mai sunt si altii! Pe care, mai devreme sau mai tarziu, ai sa-i gasesti: pentru ca intr-un final, mai mare sau mai mic: binele tot va triumfa in lume!  Si va depinde de care parte a baricadei esti!

 Iubirea: unica, definitiva si irevocabila cale!  

Tu stii de care parte a baricadei esti?