Incercarile vremurilor si timpurilor de pe urma

De 2 ori pe zi, cate o jumatate de ora, cu echipament corespunzator ce te face sa pari un extraterestru aterizat de pe o planeta indepartata, ai permisiunea sa patrunzi in sectia ATI, adica Anestezie si Terapie Intensiva sau mai simplu spus Reanimare.

Imaginile nu sunt usor de digerat si ai nevoie de antrenamente serioase in minutele anterioare vizitei pentru a putea face fata din toate punctele de vedere contextului, astfel incat sa ramai cu mintile acasa si sa ti le si mai pastrezi si pentru data viitoare. Vizual, auditiv si emotional totul este mai mult decat socant si terifiant: oameni pe o punte firava intre viata si moarte. Momente cand intelegi pana in cele mai adanci strafunduri ale tale sensul si semnificatia expresiei „viata atarna de un fir de ata”.

Minutele trec repede in timp ce eu ii povestesc tatei tot felul de trasnai. Mai trag cu ochii la diversii parametri de pe monitoare, la fiolele de medicamente, la continutul pungilor de drenaj. Am cele mai elementare cunostinte de medicina, dar am priceput repede unde mult inseamna bine si unde putin inseamna prost si invers. Aseara, de exemplu, ii spuneam printre altele de o carte pe care de-abia astept sa i-o dau ca e foarte interesanta, deci ar face bine sa revina printre noi, dar numai cand si daca este pregatit.

O asistenta proaspat intoarsa din concediu si pe care inca nu apucasem sa o "miluiesc" ma pune la punct, dupa cum o duce pe ea mintea:

- Doamna va raciti gura de pomana! La cat e de sedat nu va aude! Mai bine v-ati pregati pentru ce e mai rau! Ati fost la Registratura sa cumparati o foaie cu procedura ce se urmeaza in cazul in care un pacient decedeaza...

Ma uit la ea perplexa si pana sa apuc sa ii spun ceva, pulsul tatei scade ingrijorator si alarma incepe sa bipaie tiuitor. Asistenta se precipita dupa nu stiu medicament salvator.

-Tati drag, linisteste-te, habar n-are ce spune! Eu te iubesc oricum si incet si sigur o sa fii din ce in ce mai bine. Deci cum iti spuneam: Ana a luat 8 la examenul de ieri, a inceput sa invete pentru....

Asistenta revine cu o seringa, dar pulsul tatei deja incepe sa se stabilizeze si in curand ajunge aproape de normal:

-Aaa! Alarma falsa! Offf, ce ne mai sperie cateodata si bolnavii astia!

Vai dar sunt chiar obraznici rau!, imi trece mie prin minte. Se tin de glume pe viata si pe moarte chiar de pe patul de reanimare! Daca tot n-au ce face streseaza bietele asistente in loc sa se concentreze sa se vindece. Sa simta si ele ca au inceput tura de noapte, ca doar nu au venit la serviciu degeaba! Dar tac si ii strecor cei 10 lei in buzunar –asta e pretul omeniei la reanimare pe fiecare tura. Si doar 5 lei infirmiera: scapi chiar ieftin, daca sezi un pic si cugeti mai bine!

Cand scurta vizita se incheie, pe culoar in drum spre iesire, pe Ioana-asa scrie pe ecuson- iar o ia gura pe dinainte:

- Mi-au spus colegele ca de sambata, ori de cate ori ati venit nu ati stors o lacrima! Sunteti tare, cred ca luati un medicament ceva, ca altfel nu se poate?! Stiti cum plang oamenii cand vin pe aici? La ce diagnostic si complicatii are bolnavul dumneavoastra ar trebui sa fiti umflata de plans! La cat de slaba sunteti ma mir ca rezistati!

Minunat! Inca o data raman interzisa: incredibil cate mirari si ce curiozitati are! Doamne, lumineaza-ma ca nu stiu ce sa ii spun si simt ca imi vine o pofta sa dau cu ea de pamant!

-Deh! Stiti cum se spune: Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. In plus...

Ma intrerupe brusc si cu o tona de repros in glas aproape ca ma ia la bataie:

- Vai de mine, dar nu sunteti sanatoasa: in asemenea momente mai puteti crede in Dumnezeu???

Ma cutremur si ma zgudui din toata faptura si imi vine s-o pocnesc! In schimb oftez, imi musc limba sa nu o articulez cu ceva cuvinte grele, ii urez senina noapte usoara si ma indrept spre iesire.

-          Veniti si maine, nu-i asa?, exclama in prea scurt timp si mult cam prea nedumerita.

Ohh! mai aveam doar 3 pasi pana la usa salvatoare. Din instinct imi strang pumnii. Imi simt unghiile patrunzandu-mi in carne, strang si mai tare, chiar ca nu vreau sa izbucnesc. Nu, de maine nu mai vin! Plec in vacanta pe o insula tropicala, imi iau la mine doar costumul de baie si de-abia astept sa lenevesc si sa ma pisicesc, eventual topless, pe un sezlong la soare, savurand cocktail-uri cu gusturi imbietoare si privind rasarituri si apusuri in culori ametitoare.Si poate imi cad ochii si pe vreun biped musculos si bronzat uniform, nu de alta, dar sa imi astampar hormonii in caz ca se vor apuca sa tropaie de la atata splendoare!

-Bineinteles ca vin si maine! Din fericire nu veti mai fi dumneavoastra pe tura! Inca o data o seara buna!

Nah! ca mi-a scapat porumbelul. O vad ca isi tuguie buzele vizibil iritata, ridica din umeri intrigata si da din mana a lehamite. O las in plata Domnului ca cine stie ce asteptari o fi avand saraca si ce alte curiozitati nu i-am lamurit.

In sfarsit afara! Cam frig in seara asta, dar aerul rece imi face bine, chiar foarte bine!

Bai, Ioano, ce mai meritai tu smotocita temeinic si zgaltaita bine de tot! Totusi multumesc Cerului ca mi-a dat tarie si m-am oprit la timp!

E o vorba inteleapta care zice: „Mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima.”, pe care, pentru tine, Ioano, o voi adapta astfel incat sa ti se potriveasca si sa te reprezinte cat mai bine. Deci mila mi-e de mine, insa din suflet iti marturisesc ca mi-e mai mila de tine si chiar te deplang din toata inima, mai pasarica a paradisului in halate albe care imi esti!  Si am sa fac bine sa ma si explic in cele ce urmeaza.

Cu echipamentul tau alb de asistenta fasneata si indelung incercata de responsabilitatile slujbei- echipament cam mulat pe rotunjimile usor prea generoase ce dezvaluie intr-un mod cam promiscuu dantelutele lenjeriei minuscule pe care ai ales sa o porti, cu pantofiorii tai albi cu varfuri ascutite si tocuri cui pe care le-ai bandajat cu atata pricepere in leucoplast ca sa fii cat poti tu de silentioasa cand te vanturi pe culoare si prin saloane, esti premianta in „clasa asistentelor facute pe banda rulanta, cu 2 neuroni la purtator”.

„Jignirea” sa stii ca nu imi apartine, l-am citat pe un reputat neurochirurg pe care il stii si tu siguranta pentru ca de-a lungul carierei sale a salvat in mod miraculos nenumarate vieti. Si continuand explicatia lui : „Bai, Laura, sunt unele asistente atat de proaste incat nu imi vine sa le las sa puna pacientilor nici macar o banala branula. Facute pe banda rulanta, trecand din an in Paste pe la scoala au doar 2 neuroni: cu unul mananca, cu o jumate din cel ramas fac sex- de proasta calitate ( din prea multa pudoare nu scriu verbul care incepe cu „f”, inclus de altfel cu o gramada de expresii edificatoare in DEX),  iar cu cealalata jumatate se chinuie sa scrie, dar fac greseli gramaticale si implicit ciripesc in dezacorduri. Daca le iei la bani marunti iti spun ca splina e in dreapta, iar unii oameni au, pe langa colon si intestin gros”.

Ioana draga, te rog sa nu sari in sus de 10 stanjeni! Stai potolita care are mare dreptate! Iar tu nu ai absolut nicio vina ca nu se gasesc neuroni de vanzare la vrac, in supermarket, alaturi de masline!

Dar tin sa stii ca vorbesc cu tata de fiecare data, nu de idioata ori din deznadejde si disperare. Ci pentru ca Doamna Doctor T.- un inger in halat alb- mi-a spus ca a dozat in asa fel sedativele, astfel incat, in preajma orelor de vizita tata sa iasa putin din sedarea profunda si sa imi si sa ne auda vocile: „Doamna, in asemenea momente pacientii au nevoie mai mult ca oricand de suport si de incurajare din partea celor dragi. Starea domniei sale permite asemenea fluctuatii in sedare. Si in coma profunda sa fi fost, tot v-as fi spus sa ii vorbiti ca ar fi fost posibil sa auda. Stiti probabil foarte bine ca exista multe marturii ale pacientilor in acest sens!”

Deci, Ioano, daca ai fi citit nitel mai bine fisa cand ai revenit din concediu, daca ai fi avut mai multe cunostinte medicale te-ai fi prins singura cam cum si in ce fel sta treaba. Sa stii ca pe lumea asta mai exista si femei destepte, dar ce sa iti fac daca pe tine te preocupa mai mult motivele pentru care eu nu plang cand il vad pe tata in starea inerta in care in prezent si temporar se afla.

Si ca tot am ajuns la plans, nu te las chiar atat de nedumerita. De o luna de zile de cand cumplita boala ce-l macina pe tata si-a aratat coltii si a inceput razboiul final am plans doar de 2 ori. Prima data cand am aflat implacabilul diagnostic pentru ca am stiut instant ce urmeaza avand in vedere ca in urma cu 8 ani am mai vazut pe cineva pierzand o batalie cu aceeasi boala. Si a 2-a oara cand a trebuit sa ii spun mamei ca, desi operatia extrem de mutilanta a fost, este si va ramane o reusita chirurgicala, au aparut complicatii majore post-operatorii (pe care ni le-am asumat, fara rezerve), complicatii care nu sunt altceva decat felul in care organismul destul de firav al tatei intelege sa se apere si sa raspunda socului la care a fost supus.

Si sa stii, Ioana, ca mai am si alte motive pentru care nu plang. Daca ai impresia ca sunt insensibila si nesimtitoare, te asigur ca te inseli amarnic. Ma doare tare, iar rana e adanca, deschisa si profunda rau. Dar nu e momentul sa fiu egoista, sa ma gandesc la mine si doar la durerea asta lumeasca ce incearca sa muste din mine cate un pic in fiecare clipa. Cel putin asta asa cred eu acum de cuviinta. Am nevoie de minte limpede si suflet curat ca sa ma asigur ca tata beneficiaza de tot ce este omeneste posibil pentru a fi salvat din ghearele lacome ale mortii. Si tot de claritate si de limpezime am nevoie ca sa pricep mai bine motivele pentru care aceasta cumpana si grea incercare s-a abatut asupra mea, asupra tatei si asupra familiei noastre minunate.

Vezi, tu, Ioano, pana la varsta asta am ajuns sa inteleg ca nimic nu e intamplator pe lumea asta si ca exista intotdeauna un motiv pentru care lucrurile se intampla intr-un anume fel si nu in altul. Intelepciune? Filosofie de viata? Corecta, eronata? Habar nu am, insa ceva in mine vibreaza la gandurile astea, iar eu iau asta ca un semn ca am dreptate. In acelasi timp, sunt mai mult decat perfect constienta si extrem de realista ca oricat de tare m-as zbate, tangui si agita, oricate solutii as gasi sau as inventa, inclusiv sa stau in papila gustativa de pe varful limbii, daca misiunea tatei pe acest pamant s-a incheiat, asta e vointa lui Dumnezeu si chiar nu mai am ce sa fac!

Da, da! Dumnezeul ala in care m-ai intrebat cum pot sa mai cred acum. Ei uite cred si chiar cu multa tarie! Si nu numai acum in aceste vremuri intens incercate, ci oricand, in orice clipita, secunda si ceas. Asa cum am crezut si in nenumaratele momentele extrem de bune si fericite pe care in imensa Sa bunatate mi le-a trimis! Si daca ai sa incerci sa ma contrazici spunandu-mi ca Dumnezeu permite numai lucruri bune, ei bine, draga mea, stiu eu in inima mea ca si pe cele pe care noi le consideram rele si ingrozitoare El le ingaduie pentru o mai scurta sau mai lunga perioada, cu un anumit scop si pentru o anumita indreptare.

Si chiar nu-mi pasa daca tu ma consideri cam nesanatoasa la trup si putin intreaga la minte! Te asigur ca nu sunt nici prima, nici ultima si nici singura care gandeste si simte astfel!

Daca ai deschide un pic mai mult ochii, daca ai privi dincolo gesturi, daca ai asculta dincolo de cuvinte,  in locul asta infernal in care ai avut ghinionul sau poate sansa sa iti desfasori mai mult sau mai putin profesionist activitatea, poate ca ai intelege si altfel viata si poate ai gusta putin din frumusetile, tainele si misterele ei.

Permite-mi sa-ti derulez putin altfel scena de la vizita din seara asta cuprinsa intre orele 20.30 si 21.00 din salonul numarul 1 al sectiei ATI.

Un fiu maseaza cum se pricepe el mai bine jumatatea inerta a corpului mamei sale strafulgerata de un atac cerebral, in timp ce se chinuie sa inteleaga sunetele bolborosite ce se doresc a fi cuvinte, pronuntate de pacienta evident rusinata, chinuita si neputincioasa.

O sotie isi hraneste aproape cu sfintenie sotul cu cele 3 linguri de supa- ca doar atata are voie dupa o complicata interventie la stomac si il asigura ca intr-o zi- doua va putea manca chiar 5. Iar atunci ii va pregati una extrem de gustoasa asa cum ii place lui de-atata vreme.

Un frate isi roaga sora invocand toti sfintii de pe pamant si din ceruri sa mai suporte nu stiu ce drenuri, fara de care recuperarea va fi extrem de dificila, daca nu chiar imposibila.

O fiica trancaneste verzi si uscate la urechea unui tata pe trei sferturi tranchilizat, in speranta ca ii va crea ancore suficient de puternice de care sa se agate pentru a reveni la viata din somnul tenebros care ameninta sa-l cuprinda pentru eternitate.

Ioano, cu putina bunavointa si cu inima doar o idee mai deschisa poate ai putea vedea in afara de pacienti in stare grava si foarte grava ( in continuare refuz sa ii numesc bolnavi asa cum ii etichetezi tu, pentru ca fiintele astea umane, pe cumplitul pat de suferinta chiar nu au nevoie si de cuvinte care sa le reaminteasca de starea nefericita in care se afla) blandete, duiosie, rabdare, nadejde, credinta, caldura, acceptare.

Forme de comunicare de la inima la inima, din suflet pentru suflet, din multa iubire catre multa iubire. Emotii, sentimente, stari- neglijate, uitate sau de-abia acum descoperite. Pentru ca asemenea experiente te marcheaza, te remodeleaza din temelii, iti schimba si transforma intr-un fel sau altul existenta, cursul si parcursul vietii. Pe unele poate le uiti, le mai estompenzi intensitatea si impactul, dar altele vor fi cu siguranta un nou punct de plecare spre o cu totul alta destinatie.

Si daca te-ai transforma intr-o musca si ai zumzai prin sala de asteptare in sfertul de ora dinaintea vizitei ai putea remarca si observa cu totul alte lucruri: ingrijorare, teama, durere, suferinta, panica, uneori disperare, incurajari, imbarbatari, zambete fugare printre cute adanci pe fruntile impovarate de griji si nerabdare.

Sa stii ca nu-s absurda si nu iti cer imposibilul. Durerea si suferinta te impietresc in sensul ca nu e bine si nici recomandat sa le preiei si pe ale celuilalt, dar in acelasti timp te si apropie, te imbuneaza si te umanizeaza. Si sub nicio forma nu ar trebui sa te transforme in stana de piatra!

Fiul se numeste George, sotia Mioara, fratele Mihai, iar eu ma numesc Laura. Suntem apartinatorii pacientilor de la salonul 1. „Lucram in gasca”: ne imprumutam pana data viitoare o aleza, un scutec pentru adulti, niste servetele umede, cumparam medicamente si pentru ceilalti cand timpul ne preseaza.  La fel ca si apartinatorii pacientilor de la salonul 2, numai ca pe ei nu stiu cum ii cheama pentru ca orizontul nostru comun s-a limitat la sala de asteptare si la holul lung din sectia de Reanimare.

Daca ai face o comparatie intre starile prin care trecem in sala de asteptare si cele pe care le afisam prin saloane ai intelege cu siguranta mai bine ce inseamna si ce sunt alea transfigurare si credinta!

Stai linistita ca nici eu nu prea pricepeam cu exactitate ce e fiecare, desi aveam o vaga impresie cam ce si cat de mult inseamna. Dar m-am dumirit, vineri 13 ianuarie, la ora 11.53 cand chirurgul a iesit pentru cateva momente din sala de operatie sa ma intrebe in ce fel continua operatia tatei.

Ca sa iti mai disipez nitel ceata, Ioano, chirurgul „ala bun tare, cu putine mortaciuni la activ” (si aici am citat ad literam din tine) mi-e prieten drag, de peste 10 ani incoace! Il stiu in diverse ipostaze! Ii stiu statura impozanta, mintea ascutita, privirea patrunzatoare, alura ce impune respect fara nici cel mai mic efort ci doar prin simpla fiintare, ii cunosc dibacia si priceperea mainilor pentru ca pe multe rude si cunostinte si-a trecut cu finete si intr-un mod miraculos bisturiul. Sunt recunoscatoare ca destinul mi l-a scos acum mult timp in cale, la fel cum sunt si norocoasa ca in contextul actual tata „a incaput” pe mainile sale.

Dar ca in secundele alea nu l-am vazut niciodata. Cu masca pe fata, cu mainile inmanusate si insangerate, cu pete rosii (sangele tatei!) pe sortul cu care era incins, era cu totul altul, parca din alta dimensiune, din alta lume, din alt univers, de pe cu totul alta planeta. Nu mai era doar om, din el nu mai vorbea numai stiinta, priceperea cu care manuieste niste instrumente sterile si reci ori indemanarea cu care aplica anumite tehnici complicate chirurgicale de o mare finete si inegalabila arta.

-          Laura, simt ca merge varianta B de care ti-am povestit, cu posibilele riscuri si complicatii de care ti-am pomenit! Am facut prima parte. Ce facem in continuare?

Si mi-a venit extrem de simplu: Fa cum te lumineaza!

In obscuritatea unei minuscule anticamere a blocului operator, i-am vazut o licarire aparte si o sclipire aprinzandu-i-se in priviri. Am inmanat viata tatei care pana atunci scriptic vorbind se afla in palmele mele in mainile medicului, insa amandoi am stiut ca aceasta taina care se numeste viata a plutit usor in mainile ocrotitoare ale lui Dumnezeu!

-          Zi da, ca esti de acord, ca sa inteleaga si asistenta!

Abia atunci am realizat ca mai era si un alt martor care, la o adica, sa confirme veridicitatea consimtamantului meu. Ii spun raspicat asistentei ca inteleg si sunt de acord, dupa care ma intorc catre medic si, ca un facut, amandoi in acelasi timp am murmurat cu multa tarie si credinta: Doamne ajuta!

M-am intors aproape teleghidata in salonul in care pana in dimineata respectiva a stat tata, m-am asezat pe patul sau si am asteptat linistita, chiar extrem de linistita inca aproape 5 ore pana s-a terminat operatia.

Pentru ca mi s-a dezvaluit si am priceput cu adevarat, intr-un mare sfarsit ce e aia credinta, nadejde, iubire har si dar!

Ulterior mi-am amintit una dintre discutiile mai mult sau mai putin particulare in care reputatul si inegalabilul chirurg a afirmat cu maximum de seriozitate: „Un medic bun, cinstit cu el insusi si cu ceilalti, care isi cunoaste si intelege meseria, indiferent de ramura in care activeaza stie sigur un lucru: pe lumea asta exista 2 domenii care nu tin de stiinta: agricultura si medicina. Daca Dumnezeu nu este cu tine, iar tu nu esti cu Dumnezeu nu iti iese absolut nimic in afara de niste carpeli si simulacre de reusite!”

Vezi tu, Ioano, de cate asemenea lucruri si multe altele ai putea sa iti dai seama daca ai privi putin mai atent in jurul tau! Sa stii ca nu te judec si nu te condamn absolut deloc. Poate ti-ai fi dorit sa ajungi medic si nu stiu ce obstacole ti-au stat in cale. Poate nu mai suporti atata durere si suferinta. Poate iti doresti cu totul altceva de la propria ta viata.

Stii ce m-a invatat pe mine tata? Indiferent ce faci, fa-ti treaba cu dedicare, angajament, responsabilitate si pasiune. Electrician, fierar-betonist, coafeza, gunoier sau maturatoare de strada, medic, ministru sau presedinte de stat: indiferent ce-ai fi, fa-ti cum trebuie treaba pentru ca de acolo, de pe bucatica ta, indiferent cat e de mare sau de mica, joci un rol esential pentru altcineva sau pentru multe alte persoane.

Oricat de iscusite si fermecate ar fi mainile oricarui chirurg, fara tine, Ioano- veriga esentiala in Terapia Intensiva, toata munca, harul si darul sau sunt in zadar. Pentru ca nimeni nu le poate face pe toate, oricat de mult si-ar dori. Rolul tau e mult mai mare decat iti dai seama si te asigur ca e mult mai valoros decat cei 10 lei care aterizeaza ca prin farmec si cu maxim de discretie in buzunarul halatului domniei tale! Prea repede si mult prea ieftin te vinzi!

Si daca nu te-ai chinui sa intri in gratiile unor medici doar prin buclele perfect ondulate la coafoar, prin buzele prea incarcate de rujul tipator si prin tinutele cam prea vulgare pentru locul in care tu lucrezi ( hai nu protesta! mai stiu si eu una alta din dinamica ascunsa a vietii de spital) poate ca ai intelege putin mai multe din viata, destinul si misiunea unor OAMENI – intentionat am scris cu majuscule- atinsi, condusi si indreptati in anumite momente de o frantura de lumina sfanta si dumnezeiasca.

Si ai mai intelege ca in ciuda aerului rece pe care il afiseaza in afara salii de operatie, a sigurantei cu care vorbesc si incearca sa aduca alinare unor oameni aflati in suferinta, in adancul lor, inima si sufletul le tremura : „Misiunea mea se incheie, doar atunci cand vad pacientul ca se ridica si pleaca cat mai sanatos posibil acasa. Cand simt ca mai are o sansa la viata, daca stie cum sa o apuce si cum sa o foloseasca!”.

Mie mi-e foarte clar de ce acest Domn Doctor „are la activ putine mortaciuni” si imi pastrez speranta si credinta ca poate, intr-o zi, la momentul cel mai potrivit pentru tine vei intelege la randul tau si tu.

Sunt multe situatii, lucruri si evenimente care nu se pot masura cu instrumente si unitati de masura conventional de lumesti si pamantesti si despre care as putea sa iti vorbesc multa vreme de acum incolo. Care nu tin de profesia pe care o exerciti, de functia pe care o ocupi, de statutul social, de contul din banca si de bunurile si proprietatile pe care le detii. Dar care tin de o ametitoare altitudine spirituala si sufleteasca sau mai simplu spus de un nivel de inalta traire interioara.

Ti-as mai spune multe, draga Ioana, dar mi s-au ozonat suficient plamanii si am cam inghetat de frig, si pana acasa mai am drum lung de parcurs. In plus mai trebuie sa ma incriu si-n traficul nebun din Bucuresti, unde alti Ioni si alte cateva Ioane, sinucigasi la propriu, isi gonesc bolizii alergand aiurea, catre undeva si catre nicaieri.

-          Doamne, lumineaza-i intunericul Ioanei! Descopera-i simplu si curat ce are de facut, ca sa priceapa si ea care e calea ce-o are de urmat! Acelasi lucru te rog si pentru mine, Doamne!

Mai privesc inca o data spre o fereastra slab luminata de la etajul 2 al unui spital unde stiu ca se afla tata:

-          Noapte buna, tata! Sa visezi cu ingeri si sa ne regasim cu bine maine!

Maine: o alta azi, alte emotii, mai multa tarie, credinta si putere sufleteasca.

Alte sfarsituri si noi inceputuri!

N.B. – Nu am nimic cu nici un Ion si nicio Ioana! Cunosc cativa si cateva, oameni frumosi, minunati si luminosi. Asa s-a intamplat sa se numeasca fata asta- faptura ratacita in cautarea sinelui si a aproapelui pierdut. Sau poate ea are dreptate si mie numai mi se pare si mi s-a parut.