Se mai intampla cand iubirile chiar mor II...

Continuare de aici: aventuri-in-realitate.webnode.com/news/se-mai-intampla-cand-iubirile-chiar-mor-i-/

• Ca sa iti spun cum am trecut prin, dar mai ales peste asta, cred ca ar fi mai bine sa incep prin a-ti povesti cum s-a ajuns la asta. Nu stiu de ce, am impresia ca nu sunt foarte mari diferente, dar numai tu esti in masura sa spui daca e asa sau nu. Vezi tu:

Oamenii se intalnesc, se plac, incep sa se cunoasca si, uneori se trezesc pe nesimtite ca merg alaturi pe un drum comun. Intra pe fagasul, asa zis normal, al lucrurilor: cu tot tacamul, de la casatorie si copii, pana la sperante de pensii linistite. Uneori el si ea chiar nu erau facuti unul pentru altul si asta este evident inca de la-nceputuri, dar din diverse si misterioase motive se incapataneaza sa demonstreze contrariul. Alteori, in timp, jumatatea perfecta se dovedeste cam imperfecta si fiecare dintre cei doi se trezeste ca isi doreste altceva, cu altcineva, in alta parte.

Drama nu este despartirea: desi dureroasa, e cea mai fericita alegere pentru ca reprezinta sansa la o alta viata. Drama se transforma intr-o veritabila tragedie cand continui sa ramai intr-o relatie care nu te mai multumeste si nu te mai satisface in niciun fel. Intri in rutina, te resemnezi, acumulezi frustrari, dai tot felul de sanse, iti creezi iluzii ca sa ai deziluzii, mai faci un copil, mai schimbi o casa, mai cumperi o masina, iti largesti sau schimbi cercul cunostintelor.

Cu alte cuvinte: mori cu zile, te topesti si te stingi incet si sigur, iti impui un soi de autoexil al propriilor vise, dorinte, nevoi si sperante. Pozezi in femeia fericita cu casnicia ideala- de fapt o mare anonima.

 De ce? Pentru asa ti s-a spus si ai vazut ca face lumea. Pentru ca asa trebuie. Pentru ca altfel ar fi o mare rusine, pentru ca iti strici reputatia si „cazierul social”. Pentru ca ai intrat in hora si tre’s-o joci pana la capat. Alteori pentru ca ti-a fost drag si l-ai iubit la inceputuri, pentru ca ti-e mila de el sau de tine, pentru ca te-ai obisnuit, pentru ca nu stii cum ai putea sa te descurci singura, pentru ca uneori  si extrem de rar apar momente de revigorare si ai impresia ca in sfarsit asteptarile tale sunt indeplinite si chiar te feliciti in sinea ta ca ai avut atata rabdare, pentru ca ai un statut, un rol, o identitate. Si cum sa renunti la toate astea, cand nu stii incotro s-o apuci?

Acum sa nu ma intelegeti gresit. Viata e cu bune si rele, cu suisuri si coborisuri. Dar sunt cazuri cand iubirea moare - si nu neaparat pentru ca nu ai facut lucruri sa o intretii sau sa o pastrezi arzand vesnic, ci pentru ca moare pur si simplu ca atat i-a fost dat ei sa fie si sa existe.

Momentul cand iti dai seama ca iubirea a murit este de fapt momentul cand stii ca e inceputul sfarsitului. La mine a fost cam cu 2 ani inainte de despartirea definitiva, iar la voi, daca stau bine sa ma gandesc deruland filmul inapoi, vorbim cam de vreo 6-7 ani in urma. O las sa se gandeasca nitel, iar ochii care incep sa i se impaienjeneasca de lacrimi imi confirma ca am avut dreptate.

Si totusi nu te lasi! Din toate considerentele de mai sus si din multe altele. Si atunci incepe dansul care in loc sa fie placut, e unul sinistru si macabru pe alocuri. Si ambii parteneri danseaza cam in acelasi ritm.  

Ba il vrei, ba nu il vrei. Il iubesti sau il urasti. Il apreciezi sau il dispretuiesti. Faci ce stii ca il scoate din minti, il determini sa te scoata din minti. Il ironizezi, il napastuiesti, il acuzi, il subminezi, il ocarasti. Nimic nu mai e bun, nimic nu mai face cum trebuie. Inventezi tot felul de jocuri si joculete epuizante pentru ambele parti. Sunt momente cand ajungi sa nu ii mai suporti prezenta sau , si mai grav, simpla respiratie: si-atunci vii tarziu acasa, adormi ca din intamplare la televizor in  cealalta camera, te bagi in pat cu mult inainte de ora lui de culcare, te trezesti mult mai devreme si pleci prima de acasa.

Dintr-o data e cel mai necioplit barbat din lume: mananca precum turcii, rade prea zgomotos, habar nu are cum sa se comporte in public. Il critici,  il toci marunt si il faci franjuri ori de cate ori ai ocazia. Sigur ca nu se intampla asta intr-un ritm continuu. Mai sunt si momente de pauza, cand evident trebuie sa iti refaci fortele sau sa iti improspatezi resursele, ori cand se ajunge pe marginea prapastiei si cum niciunul nu  e pregatit pentru marea ruptura se incearca revigorarea, repararea , de fapt, carpirea relatiei.

Si toate astea se simt si se vad cu ochiul liber. Uneori masca e aproape perfecta, insa alte ori e execrabila. Stii ce e culmea? Ca unii sau altii considera ca asa e si normal dupa nu stiu cati ani de casnicie si pentru ca probabil , la randul lor trec prin toate fazele si etapele astea. Dar te asigur ca e departe de a fi normal.

Sfarsitul e un proces. Deci sa trecem la urmatoarea etapa ca mai avem cale lunga de batut. Vine si momentul cand gata! , nu se mai poate!, nu mai pot duce!, s-a terminat! Definitiv, irevocabil si fara drept de apel! Poate fi simplu, dar nu e chiar asa. Acum incepe un alt dans si nu e doar unul sinistru si macabru, ci dracesc si indracit ( Doamne, iarta-ma!) de-a binelea.

Certuri aprinse, tipete, urlete si strigate. Sesiuni interminabile de negocieri cu rauri de lacrimi. Amenintari si reprosuri. Santaje, minore sau extrem de serioase, materiale sau emotionale. Violente verbale. Agresiuni (pot fi si fizice si aici chiar ca nu e bine). Sicane. Promisiuni. Intimidari. Jigniri, injurii, cuvinte grele si usturatoare aruncate cu mare sete, asa: ca sa tina minte! Razboaie psihologice, conflicte deschise pe „n” fronturi. Atacuri directe sau cu ajutorul unor tabere de sustinatori. Planuri de razbunare crancena. Iti vine sa spargi lucruri prin casa, sa-i faci intr-un fel rau. Ai vrea sa il scoti din sistemul tau cat mai repede; dar pe de alta parte, lasa-l sa mai stea agatat sa vada si el cum e cand suferi! Si tot felul de minunatii de astea. Mai repede, mai incet dar sigur trece si asta!

Se pronunta divortul si daca nu ataca nimeni hotararea, in 15 zile teroretic s-a cam terminat. S-au impartit lingurile si furculitele, oalele si ulcelele, casele si acareturile, se schimba actele de identitate, daca e cazul, si fiecare pe drumul lui. Ai vrea tu: dar nu e chiar asa! Nu prea stii ce e cu tine si incotro sa te indrepti. Te mai intereseaza ce face, mai intrebi discret in stanga si in dreapta. Speri ca ii este rau, ca se va trezi totusi si se va intoarce la tine. Mai plangi, mai derulezi filme, mai creezi scenarii de platit cu varf si indesat sau de „lasa ca ii arat eu ce a pierdut”.

Si-n paralel incepi sa iti reconstruiesti pas cu pas o noua lume, un nou univers. Stadiul asta nu l-as numi dans, ci mai degraba incercarea de a crea o coregrafie pentru dansul urmator despre care nu ai habar cum o sa fie.  Inca mai dezbati teme si subiecte fierbinti, inca te mai certi cu tine sau cu el prin gandurile tale. Mai plangi, uneori de propria-ti mila. Te imbarbatezi, te mai impiedici, mai cazi, te mai ridici.

Practic te re-inventezi! Insa atentie: ca se re-ceva e musai sa iti dai seama cum anume e acel „ceva”, ca altfel nu avem despre ce vorbi. E o munca destul de grea, doare ingrozitor de tare si daca vrei intr-adevar sa ajungi la un moment dat sa valsezi nu prea ai cum sa folosesti jumatati de masura.

Ei, si dupa o anumita perioada- nu stiu sa iti spun cat dureaza- chiar poti ajunge sa valsezi! Minunat dansul! La inceput esti mai stangace, dar dupa ce i-ai prinsul gustul, ritmul si cadenta parca nu iti mai vine sa te opresti.

Travaliul este insa lung, spinos si dureros. E necesar sa fii sincera cu tine, sa accepti si sa admiti ca vina nu a fost a lui in exclusivitate. Sa te ierti pentru tot ce ai facut sau ce nu ai facut. Sa incetezi sa iti mai fie rusine de toate manifestarile si nenorocirile pe care le-ai spus sau le-ai pus in practica (cateodata nici tie nu iti vine sa crezi de ce ai fost in stare si nici macar tu nu stii cum ti-au putut trece prin minte asemenea lucruri reprobabile sau de-a dreptul condamnabile).  Sa inveti din greselile facute: ale lui, ale tale, ale voastre. Sa incetezi sa depui eforturi considerabile pentru a-l scoate din sistemul tau pentru totdeuna; ar fi bine sa intelegi ca e practic imposibil sa  faci asta pentru ca o parte din ceea ce esti tu acum a beneficiat din plin si de contributia lui, atat in momentele fericite, cat si in cele de crunta deznadejde si disperare. Sa accepti ca te-a durut si ca poate inca te mai doare, sa iti oblojesti ranile, sa le dai voie sa se vindece, sa accepti cicatricile si sa mergi mai departe.

E momentul cand tot ce trebuie sa faci este sa te bucuri de vals. Fara a cauta neaparat destinatii clare, refugii sau plase de siguranta. Mai devreme, mai tarziu, mai repede, mai incet, mai semnificative sau mai marunte, ti se vor intampla lucruri minunate. Uneori cicatricile te mai dor, o sa iti mai apara si altele. Insa tu esti care stabileste felul in care iti vei dansa valsul. De tine depinde sa iubesti inca si inca o data, cu totul altfel si cu o alta intensitate.

Si chiar daca iti e greu sa ma crezi, uita-te bine la mine: printre nu stiu cate alte femei ce nu au depasit o asemenea experienta, sunt dovada vie ca se poate.

Ce liniste s-a facut in Consiliul de Familie, aripa femeiasca! 7 femei cufundate intr-o tacere mormantala e o imagine extrem de rara ce-ar merita imortalizata si inramanta!

• Si eu acum ce-ar trebui sa fac? sunt intrebata.
• Habar nu am! Toate cele de mai sus, o parte din ele, altele si mai strasnice? Ceea ce este important in acest moment este sa ai grija de tine si sa te rogi lui Dumnezeu sa iti dea curajul sa schimbi ce poti schimba, puterea sa accepti ce nu poti schimba si intelepciunea sa faci diferenta intre ele. ( textul SMS-ului pe care i l-am trimis si „impricinatului” mai pe seara, cand am ajuns acasa dupa ce s-au terminat reuniunile Consiliului de Familie).

Are sens sa va mai spun ca din acea seara am fost inainta in grad? De la banalul sofer sau Scufita- Rosie care livreaza diverse cosulete si pachete la membru cu drepturi depline de libera exprimare, vot si veto.

Mentionez ca atat domnul cat si doamna sunt relativ bine. In diverse si diferite faze si etape ale procesului! Viata isi urmeaza in mod firesc cursul si parcursul!

Cand iubirea moare, cand universurile se darama, recuperarea e un proces de durata ( mai lunga sau mai scurta, depinde de fiecare). Etapa cu etapa, cu pasi marunti, la inceput nesiguri, ajungi si la lumina!  Esential este sa crezi ca ea exista pentru ca doar asa vei inceta sa bajbai la nesfasit prin ceata.

Si n-ar fi rau ca intre timp sa ne gasim si cateva momente in care sa ne bucuram de viata!

Pe drumul de intoarcere, avand-o in dreapta pe furtunoasa mea mama acum intr-o dispozitie relativ stranie:

• Mai, prima mea nascuta (asa imi zice ea uneori „te iubesc”), te-a durut tare, nu-i asa?
• Nu stiu cum sa exprim in cuvinte cam cat de tare!
• Si n-ai spus nimic. Nici atunci si nici acum nu cred ca ai spus totul.
• Asa e! Iar motivul e simplu: nici eu nu stiu cam cat de tot e totul si unele lucruri sunt despre eu cu mine.
• Acum esti bine, nu-i asa?
• Da, mami! Sunt si ma mai fac! Ma bucur din plin de viata si a-propos: si eu te iubesc, mult si tare!