O piersica? 1 leu 50...
Mijloc de iulie 2011 dogoritor prin targ la Bucuresti…
Sfarsit de zi epuizanta in care imi doresc sa fac cumva sa ma teleportez direct acasa, sub dus, parca sa spal cumva mizeriile unei zile cu care sincer si cu disperare n-as mai prea vrea sa ma-ntalnesc. Stiu bine ca ma amagesc, ca spectacolul nedrept si grotesc a care am asistat neputincioasa, e o piesa in mai multe acte, cu multe personaje capabile, deliberat prost scoase la luminile rampei de un regizor cel putin dement. Dar parca ma poate cineva impiedica sa visez?!!
Cu creierii pe bigudiuri, cu gandurile ratacite, depun eforturi considerabile sa ma recompun intr-un fel cat de cat decent si sa ma urnesc. Pare lung drumul catre casa mai ales ca ma tenteaza din ce in ce mai mult sa merg pe jos. Mersul pe jos e felul in care eu ma limpezesc si mai arunc ,incet si sigur ,din poverile pe care le mai car in spate si pe care, eventual, nu am reusit sa le las unde le e locul, inainte de a trece de usa spatiului meu sacru de acasa.
Intr-un final imi fac curaj, ma poticnesc si incep sa ma tarasc. Pe asfaltul topit la propriu, printre oameni atatati de atata caldura ,care cu greu isi mai stapanesc nervii, avand drept zgomot de fundal claxoane prelungi, pe diferite voci -ca si soferii-s iritati in traficul intens. Or avea si ei vreun motiv de turbare sau poate ca nu le functioneaza , la parametrii doriti, mult prea binefacatoare instalatie de climatizare!
La un moment dat, dintr-un magazin de legume-fructe imi atrag atentia si ma imbie niste cirese rosii si apetisante. Mai am ceva de mers pana acasa si cumpanesc cat sunt de capabila sa mai car si un kilogram de cirese la cat de istovita ma simt. Dar gandul ca s-ar putea sa fie printre ultimele in sezonul asta imi da elan, asa ca intru sa le achizitionez. Si cum nu poti trimite o femeie la cumparaturi in speranta ca va cumpara un singur articol, pe langa cirese, mai prind din zbor si cateva legume, ca tot erau proaspete si frigiderul de acasa cam prea gol.
In timp ce-mi scotoceam prin geanta dupa nelipsita sacosa ecologica ( purtata evident pentru orice eventualitate) in micul magazin intra un pusti c-o piersica in mana si o bunica dupa el. O pune pe cantar-pe ea, pe piersica, vanzatoarea incepe sa butoneze un calculator si stabileste martial un pret.
Tu stii cat costa o piersica? Eu una, recunosc, habar n-aveam! Ei, bine, piersica in cauza costa 1 leu 50. Rapapapam! Un fleac daca stai bine si gandesti! Fleac pentru mine, pentru tine sau pentru nu stiu cine. Numai ca pustiului i s-a prabusit cerul, iar bunica s-a sfarsit intr-un oftat:
- Tu cati mai ai, Matei ?
- Doar 75 de bani!
A zornait niste banuti in palma, vanzatoarea (mama ei!) a ridicat indiferenta din umeri, bunica a incercat o explicatie timida cu nu stiu ce medicamente cumparate, iar Matei si-a luat piersica s-o duca la loc: atat de mic, de chinuit, de oropsit, de umilit!!! Poti sa ramai stana de piatra la asa ceva? Tu poate da, dar sigur asta nu sta-n firea mea!
- Hei! Hei! Stai asa! Ia piersica si du-te, ti-o platesc eu!
Matei se minuneaza. Bunica protesteaza. Nu, doamna! Vanzatoarea se amuza. Da-i banii doamnei! Ba pastreaza-i, Matei! Zi-i doamnei multumesc si saru’mana! Nu-mi zi nimic si pleaca! Scot portofelul….Raman singura cu vanzatoarea…sezi binisor! ca ti-o platesc!
De felul meu injur extrem de rar, nu ma las antrenata in niciun fel de vendeta, nu platesc deliberat polite usturatoare, dar daca tanti vanzatoarea ( cu suvite mult prea oxidate si unghii rosii vopsite acum 100 de ani, tinand cont de oja ciobita mai mult decat pe la colturi) tacea, tare mare bine facea! Ma ironizeaza ca m-am lasat pacalita! Ca habar n-am cati “ca astia” vede ea in fiecare zi si ca, daca s-ar lua dupa toti, ar saraci…Nah! nu stiu- poate ca asa o fi!
Deci :daca duduia tacea, daca Spitalul Colentina n-ar fi fost vis-à-vis …Daca nu mi-ar fi spus cu nonsalanta ca n-are sa-mi dea rest 30 de bani la ciresele si legumele mele… Daca nu l-as fi vazut apoi pe Matei la cativa metri de magazin sarutand la propriu o amarata de piersica, in timp ce batranei ii curgeau niste lacrimi mari ( si probabil amare) pe obrazul ridat… Daca nu m-ar fi mustrat constiinta ca am avut “o zi din alea” care mi-au intunecat constiinta si nu i-am cumparat copilului 1 kilogram de piersici…Daca nu mi-as fi sunat 2 prietene dragi sa le povestesc tarasenia si care au petrecut minute bune sa ma asigure ca gestul a fost oricum minunat…Daca nu mi-as fi pus un milion de intrebari despre ce Doamne, iarta-ma! e normalitatea…Daca…
Probabil ca nu mi-as fi petrecut urmatoarele 2 saptamani de zile lucratoare poposind absolut in fiecare zi in micul magazin, cumparand te miri ce si mai nimic, dar asteptand restul pana la ultimul leut, bazandu-ma pe un rationament infiorator de simplu: “Doamna, nu vreau sa saracesc! In plus, nu stiu niciodata cand se iveste ocazia sa cumpar una bucata piersica si sa nu-mi ajunga 40 de banuti!”
Inutil sa va spun ca am torturat-o, chinuit-o si terorizat-o pe biata femeie! Ce-oi fi avut cu ea? Nu stiu cat as mai fi “pedepsit-o”, dar a venit vacanta si o data cu ea…valuri, valuri…de alte vise, sperante, iluzii, miraje, sentimente…
Si am uitat: si episodul cu Matei, si vanzatoarea, si multe, multe altele! Ca m-am luat cu altele! Pana ieri ( N.B. 16 mai 2012)!
Inca o zi “din alea”, de data asta din cu totul alte considerente! Si iar nevoia acuta sa ma limpezesc, deci cobor din metrou cu o statie inainte de casa, doar ca sa merg mai mult pe jos. Cu alte ganduri prin minte, cu alte cioburi de adunat de prin suflet, dar cu grija sa ocolesc pista de biciclisti de pe trotuar- nu de alta, dar la cat sunt de ravasita, n-as auzi niciun claxon, asa ca mai bine-ar fi sa ma feresc.
Pe neasteptate, ma trezesc in fata cu un baietas fasticit si extrem de precipitat:
- Sarut mana, doamna! Va rog sa o primiti! V-o daruiesc!
Imi strecoara in mana ceva si fuge printre cativa oameni si dupa niste masini parcate pe trotuar. Raman trasnita pe loc si marturisesc ca abia acum inteleg pe pielea mea intelesul acestei expresii. In mana am o bratarica- un fel de rozariu cu margelute de lemn, de felul celor pe care le gasesti in pangarul unei biserici sau manastiri. Ma uit descumpanita in jur- oi fi la cine stie ce camera ascunsa, de pe la vreun post de televiziune mai glumet?
Remarc o batranica ce se uita cu subinteles: la mine si dupa un fel de stalp gros, publicitar. Ma prind ca acolo-i buba si ma apropii cu precautie si interes. Vine si batranica, iar de dupa stalp se iveste tremurand un fecioras rosu la fata, murmurand aproape neinteles:
- Aveati papuci galbeni! E pentru piersica…e pentru mama! V-o daruiesc!
E randul meu sa ma cam balbai si sa ma fasticesc! Ma lamureste repede batranica-bunica! E pustiul cu piersica de doar 1 leu 50. Oh! da- purtam pantofii galbeni! Incep sa-mi amintesc. Si mai pricep ca in capul si in sufletul unui copil numit Matei, o piersica de doar 1 leu 50, i-a vindecat mama, anul trecut prin iulie, mama internata pentru nu stiu afectiune, la Spitalul Colentina din Bucuresti! Din fericire afectiunea nu era chiar foarte grava- asta inteleg de la bunica, dar pentru lumea lui Matei….
Mai aflu intre timp ca mama-i bine, ca locuiesc la un numar pe o strada din apropiere, ca….
- Matei, nu stiu daca pot sa o primesc!
- Nu e cadou! V-o daruiesc!
Fara niciun drept de veto sau de obisnuit apel!
“In dar ai primit, in dar sa dai!” – imi rasare de pe undeva un gand.
Si-o lectie de mare clasa de la Matei: “ Dar ”(substantiv) nu e totuna si nici sinonim perfect cu ” cadou”! Cred ca am prins ideea, insa promit sa reflectez, nu de alta, dar vreau sa o exprim inteligibil si foarte coerent.
Nu am crezut si nici nu cred ca am facut vreun gest maret, achitand o piersica de 1 leu 50. Ceva, atunci, pe un oarecare fond, m-a atins, m-a miscat si m-a determinat sa actionez. A fost un simplu gest- pentru mine uman, caritabil ori umanitar, dar pentru Matei esential si vital. Si habar n-am avut!
Sucita-i tare lumea asta! Ne cautam implinirea si fericirea in lucruri impresionante prin dimensiuni, conotatii, implicatii si urmari! Dar pierdem din vedere tocmai ce cautam: esentialul!
N-am niciun fel de explicatie: de ce mi-a aparut in cale, atunci si-acum, un pusti, Matei? Cel putin nu una stiintifica si logica!
Stiu sigur ca m-am indreptat spre casa c-o inima usoara si c-o senzatie inexplicabila de vesnicie, plina de seninatate, usurare si multa bucurie!
Pe de alta parte, daca ar fi sa mor maine si as fi in ipostaza sa-mi redactez testamentul, stiu tare bine si extremede clar, cui as lasa niste obiecte, care conform unor conventii sociale-strambe sau drepte-sunt considerate valoroase prin intermediul si ca urmare a unui proces cuantificabil de valorizare!
Dar bratara asta, pe care o strang acum in pumn, rasplata a unui gest (va asigur spontan si complet dezinteresat) pe care l-am facut intr-un oarecare moment, cand purtam niste pantofi galbeni, valoreaza infinit si inexprimabil de mult. Si asta chiar nu stiu cui s-o las si nici nu-s sigura ca as putea s-o iau cu mine!
Insa, fara nicio farama de-ndoiala, intre o piersica de 1 leu 50 si-o proprietate de nu stiu cate zeci de mii de euro ( dolari sau orice alta moneda convertibila), eu, una, o prefer pe prima!
Si astea chiar ca nu sunt vorbe goale! Pe legea mea!